Tabloul visului din pădure, ”Frumoasa din pădurea adormită”

(Sursă: Pinterest.com)

Pas de deux, ”Spărgătorul de nuci”

Adagio, ”Lacul lebedelor”

Astăzi, 7 mai 2015, se împlinesc 175 de ani de la nașterea compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski.

De fiecare dată când îl ascult pe Ceaikovski, mă întreb oare ce a putut să simtă acest om, ce era în sufletul lui ca să poată să compună o asemenea muzică. De unde toată această frumusețe tulburătoare, de-a dreptul dureroasă – depășește puterea mea de înțelegere… Nu reușesc să înțeleg nici de ce aproape toate capodoperele, fie ele în muzică, literatură, pictură, s-au născut din suferință…

Se spune că suntem suma întâlnirilor pe care le avem în viață. Eu cred că întâlnirile acestea sunt și cu muzica pe care o ascultăm, cu cărțile pe care le citim, cu piesele de teatru pe care le vedem… Se mai spune și că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa simt eu că lucrează Cel de Sus și în viața mea: îmi îngăduie întâlniri, directe sau indirecte, cu oameni, întâlniri care, nu știu cum se face, dar mă apropie, din una în alta, de alte și alte lucruri frumoase… În cazul lui Ceaikovski, prin muzica lui m-a apropiat Dumnezeu de balet și de muzica clasică, apoi m-a făcut să prind drag de marea cultură rusă… Pentru mine, Ceaikovski e ca un prieten. M-am atașat de el de mică, de când i-am văzut prima dată fotografia în programele de sală îngălbenite ale Operei Naționale din București din anii ’70-’80: mi s-a lipit de suflet, ca să zic așa, imaginea compozitorului rus cu chip blând, de bunic, cu barbă albă și ochi senini… Am crescut cu muzica lui, mai ales cu muzica baletelor sale, pe care, când eram mică, le ascultam la nesfârșit pe discuri, dintre care cel mai drag, în primii mei ani, mi-a fost cel cu suita din ”Spărgătorul de nuci”, dirijată de Ionel Perlea. ”Spărgătorul de nuci” e, de altfel, și primul balet de Ceaikovski pe care l-am văzut pe viu, în sala Operei din București, când aveam, cred, vreo 5 sau 6 ani.

Dar revelația frumuseții muzicii lui Ceaikovski am avut-o cu adevărat când am văzut pentru prima dată, tot la Operă, ”Lacul lebedelor”. Eram în clasa a II-a, începusem să fac și eu balet… și m-a dus Mama la Operă, la ”Lac”, într-o seară în care Odette/Odilia era nimeni alta decât prim-balerina Corina Dumitrescu. Tot pentru prima dată o vedeam și pe ea. Îmi amintesc și acum că am stat undeva la balcon, de unde am sorbit, fascinată, tot ce vedeam pe scenă… Țin minte că mi-a mers direct la suflet întregul tablou al intrării lebedelor, în actul al II-lea, cu muzica aceea înălțătoare, desprinsă parcă din altă lume… Parcă o văd și acum pe Corina Dumitrescu în tutu-ul negru, strălucind de paiete și ștrasuri, în actul al III-lea, executând fouetté-urile din coda pas de deux-ului Lebedei negre și încheind în triumf, în aplauzele unei săli arhipline… Până în ziua de astăzi, acel ”Lac al lebedelor” din 1997 este spectacolul de balet care m-a marcat cel mai profund, punându-și amprenta pe sufletul meu. Apoi, am văzut ”Lacul lebedelor” de atâtea și atâtea ori, iar de muzică – nu mai vorbesc: am ascultat-o, iarăși, de atâtea și atâtea ori, încât Mama a ajuns să aibă ”alergie” la ea…

Nu pot să nu-mi amintesc de o altă ”senzație tare” trăită tot datorită muzicii compozitorului meu drag, Ceaikovski: spectacolul de balet realizat de Ioan Tugearu, tot la Opera din București, pe simfonia programatică ”Manfred”. Muzica din ”Manfred” este de-a dreptul sfâșietoare, toată (cu excepția licărului de lumină și liniște din final) e numai zbucium, simți, ascultând-o, cum te trec fiori, iar Ceaikovski parcă îți pune în față oglinda destinului implacabil. Când și vezi poemul dramatic al lui Byron transpus pe scenă, în pași de dans, pe muzica lui Ceaikovski, trăirile sunt cu atât mai intense… Mama a ieșit pur și simplu din sală, pentru câteva momente, nemaiputând suporta să vadă și să audă atâta zbucium și durere…

Și dacă tot sunt la capitolul balet și la amintirile mele cu spectacolele pe muzică de Ceaikovski pe care am avut șansa să le văd la Opera din București, într-o perioadă în care scena era dominată de numele unor prim-balerine precum Anne Marie Vretos, Corina Dumitrescu sau Simona Șomăcescu, mă voi întoarce cu sufletul și către ”Anna Karenina”, montat tot de Ioan Tugearu, în 1998, pe un colaj din lucrările marelui compozitor rus. Cel mai bine am reținut scena cursei de cai la care participă Vronski, ce se desfășura în acordurile Simfoniei a IV-a. Iarăși un balet de vis, care pe mine m-a impresionat cel mai mult în distribuția originală: Simona Șomăcescu (Anna) – Cristian Crăciun (Vronski) – Răzvan Mazilu (Acarul din coșmar).

Muzica lui Ceaikovski mi-a rămas aproape de suflet și am descoperit, pe parcurs, și alte creații deosebite. Când ascult Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur mă întreb dacă nu cumva am ajuns deja pe altă lume, pentru că muzica lui Ceaikovski este, aș îndrăzni să spun, dumnezeiască (ascultați numai Imnul heruvic și veți înțelege de ce spun asta). La fel de dragi îmi sunt Concertul numărul 1 pentru pian și orchestră, suita ”Anotimpurile” (prea puțin cunoscută și cântată, din păcate…), ”Souvenir de Florence”, dar și micile bijuterii precum ”Valsul sentimental” sau ”Natha-Valse” (din cele ”6 Piese pentru pian”) ce mă poartă cu gândul… și mai ales cu sufletul, pe malurile Nevei, la Sankt Petersburg…

În suflet port și opera ”Evghenii Oneghin”… pe care am ascultat-o înainte să fi citit poemul lui Pușkin. La început, m-a fascinat strălucitoarea poloneză, ale cărei acorduri mă făceau să văd, cu ochii sufletului, toată splendoarea pe care îmi imaginam că o putea avea un bal în Rusia imperială… Apoi, am început să empatizez cu Tatiana. Cine altul decât Ceaikovski, el însuși un hipersensibil, ar fi putut să înțeleagă mai bine sufletul Tatianei și să transpună în acorduri muzicale tot zbuciumul ei interior, trecerea ei de la agonie la extaz și înapoi din scena scrisorii către Oneghin… Cu câtă duioșie i-a redat Ceaikovski în această arie emoțiile, frământarea, candoarea, lumina caldă din iubirea ce înflorea în inima ei pentru Oneghin…

Tot prin ”Oneghin”, dar de data aceasta prin baletul ”Oneghin” în coregrafia lui John Cranko – pus în scenă pe un colaj din muzică de Ceaikovski – am descoperit și alte creații la fel de frumoase. Așa se face că, recent, m-am îndrăgostit la prima ascultare de Suitele pentru orchestră (1, 2 și 3), dar și de uvertura ”Francesca da Rimini”. În baletul său – despre care îmi doresc și sper să am inspirația să scriu ceva în curând – John Cranko a folosit, orchestrate, și lucrări puțin cunoscute din creația lui Ceaikovski, cum ar fi duetul ”Romeo și Julieta”, pe care se desfășoară o parte din așa-numitul ”pas de deux al oglinzii” (echivalentul ariei Tatianei din operă), în care Oneghin îi apare Tatianei în vis.

Și tot un balet m-a făcut să descopăr și Simfonia a III-a a lui Ceaikovski, care, pentru mine, este cea mai frumoasă dintre simfoniile lui. Este vorba despre ”Diamantele” (”Diamonds”), tabloul final din baletul ”Jewels” al lui George Balanchine, pe care eu una îl consider apoteoza baletului. Dar mai multe despre această bijuterie muzical-coregrafică voi încerca să vă povestesc mai pe larg, cât de curând (sper…)

Acum, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Piotr Ilici Ceaikovski, am dorit și am simțit că se cuvine să aduc și eu un modest omagiu compozitorului celui mai drag inimii mele, celui care a dăruit lumii, între atâtea lucrări minunate, și trei balete nemuritoare: ”Lacul lebedelor”, ”Frumoasa din pădurea adormită” și ”Spărgătorul de nuci”. Nu i-am ascultat toată creația, sunt multe lucrări pe care încă nu le cunosc. Am amintit aici acele compoziții de care eu m-am atașat sufletește. Apropierea mea de balet o datorez, în mare măsură, muzicii sale. Apropierea mea de cultura rusă i se datorează și lui Ceaikovski, alături de Dostoievski, Pușkin, Tolstoi… Cehov. Da, mă gândesc acum la Cehov, părintele celor ”Trei surori”, al lui ”Ivanov” și al ”Unchiului Vanea”, creatorul ”Pescărușului” și al ”Livezii de vișini”, care aprecia în mod deosebit muzica lui Ceaikovski, contemporanul său. Și de la a cărui naștere (culmea: tot naștere!) anul acesta s-au împlinit 155 de ani… Ceaikovski era cu 20 de ani mai în vârstă decât Cehov, dar muzica lui, îndeosebi lucrările pentru pian, mi se pare, de multe ori, că oglindește perfect atmosfera din piesele lui Cehov. Sau că Cehov exprimă prin cuvinte ceea ce Ceaikovski a redat prin muzică.

Prima montare a ”Lacului lebedelor” a fost un eșec. Ceaikovski nici nu a mai apucat să-și vadă baletul readus la viață și pus în scenă la adevărata lui valoare: Marius Petipa l-a reluat în 1895 – compozitorul trecuse deja în eternitate (în 1893)… Poate că, după eșecul primei montări, Ceaikovski nu a mai avut nici o speranță în privința primului său balet… Și, totuși, ”Lacul lebedelor” a ajuns, în timp, să fie considerat regele baletelor. Mă gândesc adesea ce fericit ar fi Ceaikovski să vadă cât de ireal de frumoase sunt astăzi iubitele lui lebede, cât de aproape de perfecțiune sunt azi Odette și Odilia, cărora le-au dat viață, de-a lungul anilor, atâtea și atâtea mari balerine… El, care își dorea ca muzica lui să fie îndrăgită și să le poată oferi astfel oamenilor consolare și sprijin… Cred că dorința i s-a împlinit și că, într-un fel, toată suferința din viața lui a fost răscumpărată prin bucuria pe care muzica lui o dăruiește astăzi tuturor celor care o ascultă.

Înregistrare din anul 1966, cu prim-balerina Ileana Iliescu în rolul Prințesei Aurora din ”Frumoasa din pădurea adormită”, în coregrafia lui Vasile Marcu

Tabloul Regatul umbrelor din ”Baiadera” de Ludwig Minkus, Teatrul Balșoi (Moscova)

Svetlana Zaharova (Nikya), Nikolai Tsiskaridze (Solor)

Mi-am dat seama că nu tot timpul ce simt eu pe scenă se transmite. Depinde și ce vrea spectatorul să vadă.

Baletul nu este o profesie ”glamoroasă”. O spune însăși Alina Cojocaru, cea mai tânără prim-balerină din istoria Royal Ballet, invitata Eugeniei Vodă în ediția din 9 mai a emisiunii ”Profesioniștii”. Așa poate părea din afară, când vezi numai strălucirea de pe scenă. Dar nu are cum să fie astfel când dansezi în poante fără unghii la picioare (!), când faci o oră și jumătate pe drum de acasă până la Teatru, schimbând vreo trei mijloace de transport, pentru că nu ești încă prim-balerină și nu îți permiți să circuli cu taxiul… sau când îți dai seama, într-o zi, că ai trăit numai în Teatru, de dimineața până seara și că nu știi, de fapt, ce muzică sau ce mâncare îți place, pentru că toată viața ta înseamnă muncă, muncă și iar muncă.

Povestea de viață a Alinei Cojocaru este fascinantă. Dincolo de începuturi, de studiile la Kiev și de plecarea la Londra, o adevărată minune este revenirea ei pe scenă, după șase luni de absență în urma unei accidentări grave (trei vertebre rupte în timpul unei repetiții) și în ciuda îndoielii medicilor din toată lumea că ea ar mai putea dansa vreodată. Și, totuși, Alina s-a întors pe scenă și a încântat din nou publicul în ”Giselle”, rolul ei de suflet, pe care l-a dansat până acum în 22 de producții diferite. Alina spune că cea mai mare calitate a ei este curiozitatea, iar cel mai mare defect – perfecționismul. Și, chiar dacă e o mână de om, nu se vede pe sine nici ca o lebădă, nici ca o vrăbiuță sau ca o rândunică, ci, mai degrabă, ca un vultur. Pentru că vulturul se înalță sus, sus de tot…

Emisiunea ”Profesioniștii” cu Alina Cojocaru, prim-balerina care ne face să ne simțim mândri că suntem români, poate fi deja vizionată online, pe site-ul TVR Plus.

Arta baletului nu ar fi cunoscut o asemenea înflorire în lipsa pasiunii unui rege pentru dans. Fără Ludovic al XIV-lea și fără dragostea lui pentru arta dansului, baletul, așa cum îl vedem astăzi, poate că nu ar fi existat. El este rodul perfecționării și al transformărilor începute în Franța, în urmă cu mai bine de 350 de ani, la curtea monarhului supranumit Regele-Soare.

În secolul al XVII-lea, dansul făcea parte din educația oricărui tânăr nobil, fiind pus pe același plan cu scrima sau echitația. Copilul Ludovic al XIV-lea iubea dansul cu pasiune și lua lecții de balet încă de la vârsta de 7 ani. Așa cum se arată și în filmul de artă ”Le Roi danse” (2000, regia Gérard Corbiau), în perioada regenței, când întreaga putere politică era concentrată în mâinile mamei sale, regina Anna de Austria, și a miniștrilor acesteia, Ludovic domnea cu adevărat numai asupra baletului și a scenei. La 13 ani, își făcea debutul pe scenă, ca balerin, în Le Ballet de Cassandre. Doi ani mai târziu, în 1653, în Le Ballet Royal de la Nuit (la a cărui muzică a contribuit și compozitorul Jean-Baptiste Lully, creatorul genului de teatru-dans/comédie-ballet, alături de Molière), Ludovic întruchipa Soarele la răsărit și era consacrat ca Regele-Soare. Era o prefigurare atât a rolului său dominant pe scena politică a lumii din acea perioadă, cât și a ”luminii” pe care avea să o răspândească în sfera artelor, contribuind, prin protecția acordată artiștilor, la înflorirea muzicii, teatrului și dansului.

Balerin strălucit, Ludovic a continuat să danseze până în 1669, la vârsta de 31 de ani, când – cum am spune astăzi – s-a retras de pe scenă. A avut grijă ca baletul, marea sa pasiune, să fie ridicat la rangul de artă regală, prin instituționalizare, odată cu înființarea Academiei Regale de dans (l’Académie Royale de danse), în martie 1661. Inițiativă unică, fără echivalent în alte țări. Academia Regală de dans devenea astfel a treia academie fondată în Franța, după Academia franceză (1635) și Academia Regală de pictură și sculptură (1648), și chiar înainte de Academia Regală de științe (1666) și de Academia Regală de muzică (1669). Interesant este că Academia Regală de dans nu a fuzionat niciodată cu Academia Regală de muzică, devenită, mai târziu, Opera din Paris. 

Conform decretului regal redactat în 1661 și înregistrat de Parlamentul francez pe 30 martie 1662, scopul Academiei era să readucă arta dansului la perfecțiunea ei dintâi (rétablir ledit Art dans sa première perfection) și să contribuie la dezvoltarea ei atât cât va fi cu putință. Cu o exigență și un perfecționism demne de un adevărat balerin, Ludovic al XIV-lea remarca, de altfel, că puține persoane de la curtea și din suita sa aveau pregătirea necesară ca să apară în baletele sale și în alte divertismente dansante. Primii academicieni, 13 la număr, au fost maeștrii de balet (les maîtres à danser) din Franța cei mai în vogă la acel moment. Printre ei s-au numărat Henri Prévost, maestrul de balet al lui Ludovic, și François Galland du Désert, maestrul de balet al reginei.

Înființarea Academiei Regale de dans a stârnit nemulțumirea menestrelilor, care dețineau monopolul asupra predării artei dansului încă din Evul Mediu. În 1664, împotriva ”așa-zișilor” academicieni a fost publicat un pamflet, intitulat Le mariage de la musique avec la danse (Căsătoria muzicii cu dansul), iar tensiunile au luat sfârșit în 1695, printr-un decret care acorda aproape aceleași drepturi ambelor părți.

Academia Regală de dans și-a încetat activitatea în jurul anului 1780. Înființarea ei rămâne prima acțiune politică în favoarea artei dansului. Din păcate, deși obiectivul instituției l-au reprezentat formalizarea și normalizarea dansului, nu s-a păstrat nici un document ca mărturie a activității sale. Se știe că, treptat, membrii Academiei au început să fie recrutați din rândurile trupei de balet a Operei din Paris, consacrându-și activitatea formării balerinilor și contribuind astfel la crearea școlii franceze de balet.

Pentru mine, momentul acesta de dans de caracter pe care l-am descoperit într-o versiune de Carmen de la Teatrul Balșoi, de la începutul anilor ’80, cu Elena Obrazțova în rolul titular, este, de fiecare dată când mă reîntorc la el, o lecție de stil, eleganță și feminitate. Din păcate, nici măcar nu știu numele balerinei… Este însă una dintre cele mai frumoase și mai distinse femei pe care le-am văzut… 

P.S.: Muzica, absolut superbă, nu este din opera Carmen, ci e un fragment din suita Arleziana nr. 2 de Bizet, mai exact din Pastorală. Iar momentul acesta de dans, inserat la începutul actului al IV-lea, cred că este prezent numai în versiunea de la Balșoi, pentru că în alte producții nu l-am mai întâlnit. 

Anne Marie Vretos, prim-balerină a Operei Naționale din București, în rolul Demoazela Măriuța din baletul omonim de Mihail Jora

Zilele trecute, la Teatrul Bulandra, sala Liviu Ciulei (sala Izvor), au avut loc repetiții deschise cu spectacolul de teatru-musical Carousel, pus în scenă de regizorul Andrei Șerban, după piesa de teatru Liliom, de Ferenc Molnár. Nu am ajuns la Teatru (sper că voi reuși să văd spectacolul în toamnă, când va intra în repertoriu), însă am descoperit că piesa lui Ferenc Molnár a fost transpusă și în pași de dans, în spectacolul de balet Liliom, a cărui coregrafie este semnată de John Neumeier. Ferenc Molnár (1878-1952) este, probabil, cel mai cunoscut dramaturg maghiar. În Occident, Molnár este cunoscut mai ales pentru piesa Liliom, scrisă în 1909, care a inspirat celebrul musical Carousel, creat de Richard Rodgers și Oscar Hammerstein II. În Ungaria, piesa a fost un eșec la momentul premierei, dar s-a bucurat de mare succes când a fost prezentată pe Broadway, în 1921.Baletul Liliom (2011) este cea mai recentă creație a coregrafului John Neumeier pentru compania The Hamburg Ballet, iar rolul feminin principal (Julie) a fost creat special pentru Alina Cojocaru. Muzica spectacolului este opera lui Michel Legrand, compozitor distins, de-a lungul carierei sale prolifice în industria cinematografică, cu trei premii Oscar – să ne amintim numai de Umbrelele din Cherbourg / Les Parapluies de Cherbourg (1964). Căutând informații despre baletul Liliom și cei care au contribuit la realizarea lui, am avut surpriza și bucuria să aflu că tot Michel Legrand a compus și coloana sonoră a peliculei Oscar et la Dame Rose (2009)… Și iată cum ajungem din nou la Teatru, tot la Bulandra, la emoționantul spectacol Oscar și Tanti Roz, după Eric-Emmanuel Schmitt… Revenind la baletul Liliom, trebuie amintit că Michel Legrand a primit distincția ‘Benois de la Danse’ în anul 2012 pentru muzica acestui spectacol. John Neumeier a deplasat acțiunea baletului de la Budapesta (așa cum este în piesa lui Molnár) în America anilor ’30, în timpul Marii Crize, iar muzica lui Michel Legrand, îmbogățită cu elemente de jazz, evocă această perioadă tulbure în care, din cauza dezamăgirilor profunde din viața de zi cu zi, oamenii și-au căutat consolarea într-o formă de divertisment care să-i facă să simtă că viața merită încă să fie trăită: caruselul dintr-un parc de distracții, o fabrică de vise și iluzii.

Spectacolul lui John Neumeier este conceput ciclic: povestea tristă a lui Liliom e cuprinsă între începutul și finalul ce au în centrul lor aceleași patru replici de la sfârșitul piesei lui Molnár:

The Child: Mother – tell me – has it ever happened to you – has anyone ever hit you –without hurting you in the least?

Julie: Yes, my child. It has happened to me, too.

The Child: Is it possible for someone to hit you – real loud and hard – and not hurt you at all?

Julie: Yes, it is possible, dear – that someone may beat you and beat you and beat you – and not hurt you at all.

Acțiunea baletului, derulată pe parcursul a șapte scene (de altfel, Ferenc Molnár și-a intitulat piesa O legendă în șapte scene și un prolog), este construită ca un flash-back al lui Julie, iubita lui Liliom. La ridicarea cortinei, după șaisprezece ani petrecuți în Purgatoriu, îl vedem pe Liliom întors pentru scurt timp pe Pământ, unde a fost trimis ca să facă o faptă bună. Eroul aduce cu el o stea, pe care a furat-o din cer, pentru fiul său, Louis (în piesa de teatru, Liliom are o fată, Louise). Băiatul nu îl recunoaște însă și refuză darul. Mânios, Liliom își lovește copilul (impulsivitatea eroului este sugerată și de numele pe care îl poartă: în maghiară, ”liliom” înseamnă ”crin”, dar cuvântul este folosit și în argou, pentru a spune despre un bărbat că este ”un dur”). În acel moment, își face apariția Julie, mama lui Louis: la fel ca fiul ei, și ea percepe lovitura ca pe o mângâiere și începe să depene firul amintirilor sale cu și despre bărbatul iubit…

Pe vremuri, Liliom lucrase ca prezentator de spectacole la un carusel dintr-un parc dedistracții. Fusese angajat de către proprietara parcului, doamna Muskat, și îi devenise, între timp, amant. Julie și prietena ei, Marie, chelnerițe într-o cafenea din parcul de distracții (în piesa de teatru, Julie este menajeră), vin des la carusel: de fapt, Julie îl caută mereu pe Liliom, de care este îndrăgostită. Într-una din seri, un marinar beat se amestecă în mulțime și se ia de fată, iar Liliom sare în apărarea ei. Este destul pentru ca doamna Muskat să fie geloasă pe Julie și să-l concedieze, în cele din urmă, pe Liliom. Deși rămași singuri, Julie și Liliom nu au curajul să-și mărturisească sentimentele unul altuia.

De unde până nu demult fusese răsfățatul doamnelor, Liliom se vede acum la marginea societății. Ajuns șomer, duce o viață grea și îi face și pe cei din jurul său să sufere. La un moment dat, o lovește chiar pe Julie, deși o iubește. Când află că fata este însărcinată, începe să se gândească la cum ar putea să-i asigure un viitor mai bun copilului lor. Împreună cu Ficsur, un personaj tenebros, pune la cale un jaf, dar dă greș. Copleșit de gândul că pentru el nu mai există nici o speranță, Liliom se sinucide.

Însoțit de Omul Balon, eroul ajunge la porțile lumii de dincolo, unde mărturisește că a lovit-o pe Julie. Forțele întunericului încearcă să pună stăpânire pe sufletul lui, dar Omul Balon amintește de o faptă bună pe care a făcut-o Liliom în timpul vieții: deși l-a învins pe marinarul beat care se luase de Julie, Liliom nu i-a făcut acestuia nici un rău. Ca răsplată pentru mila pe care a arătat-o atunci, Liliom nu este condamnat pe vecie. În schimb, ca să-și răscumpere păcatele, este trimis înapoi pe Pământ, ca să mai facă o faptă bună: dacă va reuși, va fi iertat și va ajunge în Rai. Așa cum se arată în prologul spectacolului, această ultimă încercare a lui Liliom de a-și salva sufletul eșuează. Finalul se concentrează pe Julie, care continuă totuși să-și amintească cu drag de bărbatul iubit.

Următoarele reprezentații cu spectacolul de balet Liliom sunt programate la Opera de Stat din Hamburg pe 27, 28 și 31 octombrie. Aceia dintre dumneavoastră care doresc să vadă (și) piesa de teatru sunt așteptați în toamnă, la Teatrul Bulandra – sala Liviu Ciulei, la Carousel, cu Vlad Ivanov și Ana Ularu/Alexandra Fasolă în rolurile principale.

Pe 11 iulie, creștinii ortodocși o sărbătoresc pe Sfânta Olga, împărăteasa Rusiei. Două mari balerine ruse își sărbătoresc cu acest prilej onomastica:

Olga Moiseeva, prim-balerină a Teatrului Kirov (Mariinsky), de la Leningrad (Sankt Petersburg)

Artistă a Poporului începând din anul 1983, Olga Moiseeva s-a născut la Leningrad și a absolvit Academia de Balet la clasa Agrippinei Vaganova, în 1947. A dansat pe scena Teatrului Kirov până în anul 1973, în toate marile roluri din repertoriul clasic: Giselle (Giselle), Odette/Odilia (Lacul lebedelor), Nikia (Baiadera), Raymonda (Raymonda), Kitri (Don Quijote), Laurencia (Laurencia), Zarema (Fântâna din Bahcisarai), Aegina (Spartacus), Gayaneh (Gayaneh). De asemenea, Olga Moiseeva a fost și prima interpretă a unor roluri precum Mehmeneh Bahnu din Legenda dragostei, Gertrude din Hamlet sau Bianca din Othello. Din 1972, Olga Moiseeva este maestru de balet, printre elevele sale numărându-se Galina Mezențeva, Altinai Asilmuratova, Svetlana Zaharova.

Olga Moiseeva în monologul Nikiei din Baiadera

Olga Smirnova, considerată, la numai 24 de ani, cea mai tânără stea din constelația baletului de la Teatrul Balșoi, Moscova

Născută la Sankt Petersburg, Olga Smirnova este absolventă a Academiei de Balet Vaganova, iar în prezent este ‘leading soloist’ la Teatrul Balșoi. Încă din perioada studiilor, s-a făcut remarcată în creații precum Spărgătorul de nuci, Căluțul cocoșat, Chopiniana, Grand Pas Classique, Thais. Pe lângă marile roluri din repertoriul clasic, precum Nikia, Odette/Odilia, Myrtha (Giselle) sau Aspicia (Fiica faraonului), Olga Smirnova excelează și în unele din cele mai importante creații coregrafice ale secolului XX: Oneghin (în rolul Tatianei, coregrafia John Cranko), Dama cu camelii (în rolul Marguerite Gautier, coregrafia John Neumeier), Diamantele / Diamonds (în cuplul solistic din ultima parte a baletului Jewels, coregrafia George Balanchine).

Olga Smirnova și Vladislav Lantratov în Melodie, pe muzică de Antonin Dvořák, coregrafia Asaf Messerer

Paquita este cunoscut mai ales datorită Grand pas-ului inclus în programul mai tuturor galelor de balet, de la spectacolele de absolvire ale școlilor de coregrafie la cele mai prestigioase companii de balet din lume. La origine, însă, Paquita are un fir narativ, deși, în numeroase producții ce au urmat premierei din 1846, au fost selectate doar anumite fragmente din partitura și din coregrafia inițiale, accentul căzând mai degrabă pe dans decât pe povestea în sine.

Acțiunea este plasată în provincia spaniolă Zaragoza, aflată sub asediul trupelor franceze. Pe scurt, baletul spune povestea Paquitei, o tânără care duce o viață de nomad împreună cu o tabără de gitani și care se îndrăgostește de nobilul francez Lucien d’Hervilly. Acesta este însă logodit cu fiica guvernatorului spaniol al provinciei, uniunea lor fiind văzută ca o alianță politică benefică. Dar guvernatorul, dominat de ura sa față de invadatorii francezi, pune la cale asasinarea lui Lucien. Paquita află de complot și îi dă dejoacă planurile. Într-un moment de maximă intensitate, când cei doi îndrăgostiți se gândeau că nu vor putea fi niciodată împreună din cauza diferențelor sociale dintre ei, adevărata identitate a Paquitei iese la iveală: tânăra este și ea fiică de nobil, iar gitanii au salvat-o din mâinile piraților, pe când era doar o copilă. Baletul are astfel finalul fericit mult așteptat: nunta Paquitei cu Lucien d´Hervilly.

Coregrafia originală i se datorează lui Joseph Mazilier, care nu a rămas indiferent la excepționalul lucru în pointes al Carlottei Grisi, creatoarea rolului titular și în baletul Giselle, capodopera lui Jean Coralli și Jules Perrot, care avusese premiera cu patru ani înainte (28 iunie 1842). Primul interpret al lui Lucien d´Hervilly a fost chiar Lucien Petipa, fratele ilustrului coregraf Marius Petipa, care a și montat de două ori propria sa versiune de Paquita, pentru Baletele Imperiale de la Sankt Petersburg: în 1847 (aceasta fiind, de altfel, și prima creație coregrafică a lui Petipa în Rusia), iar apoi în 1881, când a adăugat la partitura originală a lui Edouard Deldevez numere noi compuse special de Ludwig Minkus. Cea de-a doua montare s-a bucurat de mare succes, în ea regăsindu-se Pas de trois-ul din actul I, Grand pas-ul și mazurca copiilor din ultimul act. Grand pas-ul, conceput pentru tabloul nunții Paquitei cu Lucien d´Hervilly, reprezintă, de altfel, una dintre bijuteriile coregrafice pe care Marius Petipa le-a lăsat moștenire lumii baletului. Cele trei fragmente pe muzică de Minkus au continuat să fie prezentate pe marile scene chiar și după ce baletul în întregime a ieșit din repertoriu.

În 2001, Pierre Lacotte a montat baletul în întregime (două acte) la Opera din Paris, în coregrafie proprie, păstrând însă scenele de mimă și punerea în scenă aparținând lui Joseph Mazilier, precum și numerele adăugate de Marius Petipa.

În ce privește Grand pas-ul din ultimul act, acesta este excepțional structurat, oferind aproape tuturor soliștilor posibilitatea de a-și demonstra virtuozitatea. Se disting mai ales numerele dedicate prim-balerinei, în care interpreta rolului titular trebuie să dea dovadă de o măiestrie artistică deosebită. Adesea, Grand pas-ul din Paquita este considerat ˝portretul de ceremonie˝ al companiei de balet care îl include în repertoriul său, o adevărată carte de vizită, pentru că prezentarea lui pe scenă presupune un înalt nivel de pregătire.

Grand pas-ul din Paquita a fost prezentat în mai multe versiuni remarcabile. Rudolf Nureev l-a montat în 1964 pentru Royal Academy of Dance, apoi în 1970 la Scala din Milano și în 1971 la Opera de Stat din Viena și pentru American Ballet Theatre. O altă producție pentru American Ballet Theatre poartă semnătura Nataliei Makarova (1984). La Teatrul Mariinsky de la Sankt Petersburg, Grand pas-ul se dansează în continuare în montarea lui Oleg Vinogradov, din 1978.

Pe scena Teatrului Balșoi de la Moscova, Grand pas-ul a revenit în anul 2008. Coregraful Iurii Burlaka i-a redat culorile spaniole care se pierduseră de-a lungul secolului XX, scopul său fiind să recreeze imaginea imperială a acestui tablou și să rămână fidel, cât mai mult cu putință, coregrafiei originale semnate de Petipa. Producția include șapte din cele unsprezece variații feminine care s-au păstrat până în zilele noastre. Interesant este și că interpretele rolului titular au avut posibilitatea să-și aleagă, fiecare, variația preferată. Astfel, fiecare prim-balerină prezintă variația care îi place cel mai mult și care o reprezintă cel mai bine.

Nu toți iubitorii de balet își permit să ajungă la Moscova ca să vadă pe viu un spectacol la Teatrul Balșoi. Din fericire, Teatrul Mare din Moscova continuă și în stagiunea 2015-2016 frumoasa tradiție începută în urmă cu câțiva ani, și le oferă pasionaților de balet din lumea întreagă posibilitatea de a vedea la cinema, în direct sau înregistrate, unele din cele mai apreciate producții prezentate la ora actuală pe scenele sale.În această a 6-a stagiune cu transmisiuni pe marile ecrane, 4 spectacole vor fi difuzate în direct de la Teatrul Balșoi, după cum urmează:

Giselle, 11 octombrie 2015

Dama cu camelii, 6 decembrie 2015

Îmblânzirea scorpiei, 24 ianuarie 2016

Don Quijote, 10 aprilie 2016

La aceste titluri se adaugă alte 3 spectacole înregistrate:

Jewels, 8 noiembrie 2015

Spărgătorul de nuci, 20 decembrie 2015

Spartacus, 13 martie 2016

În București, spectacolele de balet de la Teatrul Balșoi se vor putea vedea la Grand Cinema & More Băneasa Shopping City.

La fel ca în 2014, cinci din cele mai importante companii de balet din lume se alătură și anul acesta inițiativei World Ballet Day LIVE. Astfel, timp de 23 de ore, începând de miercuri, 30 septembrie, și continuând cu ziua de joi, 1 octombrie, pasionații de balet vor avea ocazia să urmărească atât transmisiuni în direct, cât și reportaje înregistrate de la Australian Ballet, Teatrul Balșoi, Royal Ballet, National Ballet of Canada și San Francisco Ballet. Prin tot acest program, Ziua Mondială a Baletului se dorește a fi nu numai o sărbătoare a artei dansului, ci și un prilej pentru publicul larg de a vedea cum se desfășoară o zi din viața unui balerin/unei  balerine într-una din companiile de top ale lumii și de a înțelege mai bine cât talent, seriozitate și putere de muncă presupune această profesie.Programul complet al transmisiunilor World Ballet Day LIVE 2015 este disponibil AICI. Pentru a urmări transmisiunile, puteți accesa fie site-ul oficial worldballetday.com, fie canalele de YouTube ale companiilor participante: The Australian Ballet, Teatrul Balșoi, The Royal Ballet, The National Ballet of Canada, San Francisco Ballet.

Fiecare companie le oferă telespectatorilor ocazia de a îi vedea pe artiști nu numai pe scenă, ci și în culise și, mai ales, în sala de repetiții. Astfel, The Australian Ballet ne invită în studiourile sale de la Melbourne. Transmisiunea va include, pe lângă ritualul studiilor zilnice, repetițiile la noua producție Frumoasa din pădurea adormită și la alte 4 spectacole care vor fi prezentate în turneul pe care Australian Ballet îl va face în China, în luna octombrie. De asemenea, telespectatorii vor avea posibilitatea să pătrundă și în culisele Școlii de Balet australiene.

La compania de balet a Teatrului Balșoi de la Moscova, ziua va începe cu o transmisiune în direct de la studiile de dimineață, urmată de un reportaj pe tema celor două premiere mondiale din stagiunea trecută: Hamlet, de Radu Poklitaru, și Un erou al timpului nostru, de Yurii Posohov. Programul va continua cu transmisiuni în direct din sălile de repetiții și cu prezentarea proiectelor companiei în cea de-a 240-a stagiune a Teatrului: premiere, reluări, evenimente speciale, festivaluri, turnee, artiști invitați. Un proiect deosebit este spectacolul de gală ce va fi organizat în memoria Maiei Plisețkaia.

The Royal Ballet va transmite în exclusivitate de la Covent Garden. După studiile de dimineață, vom avea ocazia să-i urmărim pe Lauren Cuthbertson și Federico Bonelli în sala de repetiții și apoi în culise înaintea matineului cu Romeo și Julieta (coregrafia Kenneth MacMillan). Transmisiunea va include și secvențe de la repetițiile lui Carlos Acosta pentru Carmen, spectacol a cărui premieră va avea loc în luna octombrie.

Programul va continua cu transmisiuni din Québec, unde The National Ballet of Canada se află în turneu. Studiile vor fi urmate de o repetiție susținută de Christopher Wheeldon pentru The Winter’s Tale, după Shakespeare, care va avea premiera nord-americană la Toronto, în noiembrie. Telespectatorii sunt invitați, de asemenea, la repetițiile cu costume pentru The second detail (William Forsythe), Le Spectre de la Rose (Marco Goecke) și Chroma (Wayne McGregor).

San Francisco Ballet va transmite studiile și repetițiile pentru spectacolele din stagiunea 2016, dar și interviuri în direct cu Helgi Tomasson, directorul artistic al companiei și coregraf principal, și cu Liam Scarlett (The Royal Ballet), despre Frankenstein, coproducție San Francisco Ballet – The Royal Ballet ce va fi prezentată în stagiunea 2017. De asemenea, coregraful William Forsythe va vorbi despre experiența sa la San Francisco Ballet cu prilejul spectacolului Pas/Parts, inclus în repertoriul stagiunii 2016 a companiei.

Anul acesta se alătură proiectului World Ballet Day LIVE și mai multe companii locale, situate în apropierea celor 5 companii participante. Este vorba despre: American Ballet Theatre, Bangarra Dance Theatre, Birmingham Royal Ballet, Boston Ballet, English National Ballet, Hamburg Ballet, Houston Ballet, Les Ballets Jazz de Montréal, National Ballet of China, Nederlands Dans Theater, Northern Ballet, Pacific Northwest Ballet, Royal New Zealand Ballet și Scottish Ballet.

Despre World Ballet Day LIVE

Inspirat de cele 9 ore de transmisiuni în direct realizate de Royal Ballet în 2012, pe YouTube și pe site-ul The Guardian, World Ballet Day LIVE a fost organizat pentru prima dată la 1 octombrie 2014. Transmisiunile în direct au avut, în total, 502.823 de vizualizări din partea iubitorilor de balet din lumea întreagă, care au urmărit programul, în medie, timp de 27 de minute. Proiectul a permis, în exclusivitate, accesul în culisele companiilor participante, astfel încât pasionații de balet au avut ocazia să vadă cum abordează fiecare din cele 5 companii de top studiile zilnice și repetițiile. Prin cele 20 de ore de transmisiuni, World Ballet Day LIVE, prima inițiativă de acest gen la nivel mondial, s-a bucurat de succes atât în rândul privitorilor, cât și al criticii de specialitate.

Fragment din spectacolul care s-a transmis în direct pe marile ecrane de la Teatrul Balșoi, pe 11 octombrie.