Astăzi, 7 mai 2015, se împlinesc 175 de ani de la nașterea compozitorului rus Piotr Ilici Ceaikovski.
De fiecare dată când îl ascult pe Ceaikovski, mă întreb oare ce a putut să simtă acest om, ce era în sufletul lui ca să poată să compună o asemenea muzică. De unde toată această frumusețe tulburătoare, de-a dreptul dureroasă – depășește puterea mea de înțelegere… Nu reușesc să înțeleg nici de ce aproape toate capodoperele, fie ele în muzică, literatură, pictură, s-au născut din suferință…
Se spune că suntem suma întâlnirilor pe care le avem în viață. Eu cred că întâlnirile acestea sunt și cu muzica pe care o ascultăm, cu cărțile pe care le citim, cu piesele de teatru pe care le vedem… Se mai spune și că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa simt eu că lucrează Cel de Sus și în viața mea: îmi îngăduie întâlniri, directe sau indirecte, cu oameni, întâlniri care, nu știu cum se face, dar mă apropie, din una în alta, de alte și alte lucruri frumoase… În cazul lui Ceaikovski, prin muzica lui m-a apropiat Dumnezeu de balet și de muzica clasică, apoi m-a făcut să prind drag de marea cultură rusă… Pentru mine, Ceaikovski e ca un prieten. M-am atașat de el de mică, de când i-am văzut prima dată fotografia în programele de sală îngălbenite ale Operei Naționale din București din anii ’70-’80: mi s-a lipit de suflet, ca să zic așa, imaginea compozitorului rus cu chip blând, de bunic, cu barbă albă și ochi senini… Am crescut cu muzica lui, mai ales cu muzica baletelor sale, pe care, când eram mică, le ascultam la nesfârșit pe discuri, dintre care cel mai drag, în primii mei ani, mi-a fost cel cu suita din ”Spărgătorul de nuci”, dirijată de Ionel Perlea. ”Spărgătorul de nuci” e, de altfel, și primul balet de Ceaikovski pe care l-am văzut pe viu, în sala Operei din București, când aveam, cred, vreo 5 sau 6 ani.
Dar revelația frumuseții muzicii lui Ceaikovski am avut-o cu adevărat când am văzut pentru prima dată, tot la Operă, ”Lacul lebedelor”. Eram în clasa a II-a, începusem să fac și eu balet… și m-a dus Mama la Operă, la ”Lac”, într-o seară în care Odette/Odilia era nimeni alta decât prim-balerina Corina Dumitrescu. Tot pentru prima dată o vedeam și pe ea. Îmi amintesc și acum că am stat undeva la balcon, de unde am sorbit, fascinată, tot ce vedeam pe scenă… Țin minte că mi-a mers direct la suflet întregul tablou al intrării lebedelor, în actul al II-lea, cu muzica aceea înălțătoare, desprinsă parcă din altă lume… Parcă o văd și acum pe Corina Dumitrescu în tutu-ul negru, strălucind de paiete și ștrasuri, în actul al III-lea, executând fouetté-urile din coda pas de deux-ului Lebedei negre și încheind în triumf, în aplauzele unei săli arhipline… Până în ziua de astăzi, acel ”Lac al lebedelor” din 1997 este spectacolul de balet care m-a marcat cel mai profund, punându-și amprenta pe sufletul meu. Apoi, am văzut ”Lacul lebedelor” de atâtea și atâtea ori, iar de muzică – nu mai vorbesc: am ascultat-o, iarăși, de atâtea și atâtea ori, încât Mama a ajuns să aibă ”alergie” la ea…
Nu pot să nu-mi amintesc de o altă ”senzație tare” trăită tot datorită muzicii compozitorului meu drag, Ceaikovski: spectacolul de balet realizat de Ioan Tugearu, tot la Opera din București, pe simfonia programatică ”Manfred”. Muzica din ”Manfred” este de-a dreptul sfâșietoare, toată (cu excepția licărului de lumină și liniște din final) e numai zbucium, simți, ascultând-o, cum te trec fiori, iar Ceaikovski parcă îți pune în față oglinda destinului implacabil. Când și vezi poemul dramatic al lui Byron transpus pe scenă, în pași de dans, pe muzica lui Ceaikovski, trăirile sunt cu atât mai intense… Mama a ieșit pur și simplu din sală, pentru câteva momente, nemaiputând suporta să vadă și să audă atâta zbucium și durere…
Și dacă tot sunt la capitolul balet și la amintirile mele cu spectacolele pe muzică de Ceaikovski pe care am avut șansa să le văd la Opera din București, într-o perioadă în care scena era dominată de numele unor prim-balerine precum Anne Marie Vretos, Corina Dumitrescu sau Simona Șomăcescu, mă voi întoarce cu sufletul și către ”Anna Karenina”, montat tot de Ioan Tugearu, în 1998, pe un colaj din lucrările marelui compozitor rus. Cel mai bine am reținut scena cursei de cai la care participă Vronski, ce se desfășura în acordurile Simfoniei a IV-a. Iarăși un balet de vis, care pe mine m-a impresionat cel mai mult în distribuția originală: Simona Șomăcescu (Anna) – Cristian Crăciun (Vronski) – Răzvan Mazilu (Acarul din coșmar).
Muzica lui Ceaikovski mi-a rămas aproape de suflet și am descoperit, pe parcurs, și alte creații deosebite. Când ascult Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur mă întreb dacă nu cumva am ajuns deja pe altă lume, pentru că muzica lui Ceaikovski este, aș îndrăzni să spun, dumnezeiască (ascultați numai Imnul heruvic și veți înțelege de ce spun asta). La fel de dragi îmi sunt Concertul numărul 1 pentru pian și orchestră, suita ”Anotimpurile” (prea puțin cunoscută și cântată, din păcate…), ”Souvenir de Florence”, dar și micile bijuterii precum ”Valsul sentimental” sau ”Natha-Valse” (din cele ”6 Piese pentru pian”) ce mă poartă cu gândul… și mai ales cu sufletul, pe malurile Nevei, la Sankt Petersburg…
În suflet port și opera ”Evghenii Oneghin”… pe care am ascultat-o înainte să fi citit poemul lui Pușkin. La început, m-a fascinat strălucitoarea poloneză, ale cărei acorduri mă făceau să văd, cu ochii sufletului, toată splendoarea pe care îmi imaginam că o putea avea un bal în Rusia imperială… Apoi, am început să empatizez cu Tatiana. Cine altul decât Ceaikovski, el însuși un hipersensibil, ar fi putut să înțeleagă mai bine sufletul Tatianei și să transpună în acorduri muzicale tot zbuciumul ei interior, trecerea ei de la agonie la extaz și înapoi din scena scrisorii către Oneghin… Cu câtă duioșie i-a redat Ceaikovski în această arie emoțiile, frământarea, candoarea, lumina caldă din iubirea ce înflorea în inima ei pentru Oneghin…
Tot prin ”Oneghin”, dar de data aceasta prin baletul ”Oneghin” în coregrafia lui John Cranko – pus în scenă pe un colaj din muzică de Ceaikovski – am descoperit și alte creații la fel de frumoase. Așa se face că, recent, m-am îndrăgostit la prima ascultare de Suitele pentru orchestră (1, 2 și 3), dar și de uvertura ”Francesca da Rimini”. În baletul său – despre care îmi doresc și sper să am inspirația să scriu ceva în curând – John Cranko a folosit, orchestrate, și lucrări puțin cunoscute din creația lui Ceaikovski, cum ar fi duetul ”Romeo și Julieta”, pe care se desfășoară o parte din așa-numitul ”pas de deux al oglinzii” (echivalentul ariei Tatianei din operă), în care Oneghin îi apare Tatianei în vis.
Și tot un balet m-a făcut să descopăr și Simfonia a III-a a lui Ceaikovski, care, pentru mine, este cea mai frumoasă dintre simfoniile lui. Este vorba despre ”Diamantele” (”Diamonds”), tabloul final din baletul ”Jewels” al lui George Balanchine, pe care eu una îl consider apoteoza baletului. Dar mai multe despre această bijuterie muzical-coregrafică voi încerca să vă povestesc mai pe larg, cât de curând (sper…)
Acum, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea lui Piotr Ilici Ceaikovski, am dorit și am simțit că se cuvine să aduc și eu un modest omagiu compozitorului celui mai drag inimii mele, celui care a dăruit lumii, între atâtea lucrări minunate, și trei balete nemuritoare: ”Lacul lebedelor”, ”Frumoasa din pădurea adormită” și ”Spărgătorul de nuci”. Nu i-am ascultat toată creația, sunt multe lucrări pe care încă nu le cunosc. Am amintit aici acele compoziții de care eu m-am atașat sufletește. Apropierea mea de balet o datorez, în mare măsură, muzicii sale. Apropierea mea de cultura rusă i se datorează și lui Ceaikovski, alături de Dostoievski, Pușkin, Tolstoi… Cehov. Da, mă gândesc acum la Cehov, părintele celor ”Trei surori”, al lui ”Ivanov” și al ”Unchiului Vanea”, creatorul ”Pescărușului” și al ”Livezii de vișini”, care aprecia în mod deosebit muzica lui Ceaikovski, contemporanul său. Și de la a cărui naștere (culmea: tot naștere!) anul acesta s-au împlinit 155 de ani… Ceaikovski era cu 20 de ani mai în vârstă decât Cehov, dar muzica lui, îndeosebi lucrările pentru pian, mi se pare, de multe ori, că oglindește perfect atmosfera din piesele lui Cehov. Sau că Cehov exprimă prin cuvinte ceea ce Ceaikovski a redat prin muzică.
Prima montare a ”Lacului lebedelor” a fost un eșec. Ceaikovski nici nu a mai apucat să-și vadă baletul readus la viață și pus în scenă la adevărata lui valoare: Marius Petipa l-a reluat în 1895 – compozitorul trecuse deja în eternitate (în 1893)… Poate că, după eșecul primei montări, Ceaikovski nu a mai avut nici o speranță în privința primului său balet… Și, totuși, ”Lacul lebedelor” a ajuns, în timp, să fie considerat regele baletelor. Mă gândesc adesea ce fericit ar fi Ceaikovski să vadă cât de ireal de frumoase sunt astăzi iubitele lui lebede, cât de aproape de perfecțiune sunt azi Odette și Odilia, cărora le-au dat viață, de-a lungul anilor, atâtea și atâtea mari balerine… El, care își dorea ca muzica lui să fie îndrăgită și să le poată oferi astfel oamenilor consolare și sprijin… Cred că dorința i s-a împlinit și că, într-un fel, toată suferința din viața lui a fost răscumpărată prin bucuria pe care muzica lui o dăruiește astăzi tuturor celor care o ascultă.
