Geniu pentru unii, dictator autoritar pentru alții, Iurii Grigorovici este una dintre cele mai importante personalități din lumea baletului. Timp de trei decenii, s-a aflat la conducerea companiei de balet a Teatrului Bolșoi de la Moscova, modelând devenirea artistică a mai multor generații de dansatori. Ajuns la vârsta de 88 de ani, prolificul coregraf este o legendă vie a secolului XX.
Iurii Grigorovici s-a născut la 2 ianuarie 1927, la Leningrad. Bunicul său, Alfred Rozay, era amiral imperial, iar unchiul, Gheorghi Rozay, solist al Teatrelor imperiale și al companiei de balet a lui Serghei Diaghilev. Și-a început cariera ca balerin, însă și-a dovedit înclinația pentru coregrafie încă din adolescență. În 1946, după absolvirea Școlii de balet de la Leningrad (astăzi Academia Vaganova), Grigorovici s-a alăturat companiei de balet a Teatrului Kirov (astăzi Mariinsky), unde a dansat în calitate de solist până în 1961, când a renunțat la cariera de dansator în favoarea celei de coregraf. De altfel, prima sa creație coregrafică, ”Floarea de piatră”, a fost prezentată pe scena de la Kirov în 1957, bucurându-se de succes încă de la bun început. A urmat baletul ”Legenda dragostei”, patru ani mai târziu, care a și demonstrat clar că Iurii Grigorovici se desprindea de tradiția baletelor academice, propunând un nou limbaj al dansului clasic. Modificarea de perspectivă provocată de Grigorovici intervenea într-o perioadă în care Teatrul Kirov se afla sub conducerea lui Constantin Sergheev, oponent al schimbărilor radicale. Războiul rece dintre cei doi a luat sfârșit odată cu numirea lui Iurii Grigorovici în funcția de coregraf principal al Teatrului Mare de la Moscova, la vârsta de 37 de ani.
În următorii 30 de ani, afișele de balet ale Teatrului Bolșoi au fost dominate de titlurile baletelor puse în scenă de Grigorovici, printre care ”Spărgătorul de nuci”, ”Spartacus”, ”Ivan cel Groaznic”, ”Romeo și Julieta”, ”Epoca de Aur”. Popularitatea de care s-au bucurat creațiile sale în rândul liderilor sovietici i-a adus lui Iurii Grigorovici două distincții prestigioase, chiar dacă nu făcea parte din Partidul comunist: Premiul Lenin pentru ”Spartacus” și Premiul de Stat pentru ”Angara”, un balet despre tinerii muncitori din Siberia. Primii ani la Bolșoi au fost cu adevărat glorioși. Grigorovici era adorat de balerini, colabora cu cei mai buni dintre cei buni – printre ei și prim-balerina Natalia Bessmertnova, soția lui -, iar viitorii adversari îi erau încă prieteni… ”Spartacus” cu Vladimir Vasiliev și Maris Liepa devenise cartea de vizită a Teatrului Mare, în timp ce producția sa cu ”Spărgătorul de nuci” era considerată cea mai bună montare din toate timpurile a celebrului balet al lui Ceaikovski.
În ciuda respectului pe care și-l câștigase, marele coregraf nu era întru totul liber în creațiile sale. De exemplu, a fost nevoit să schimbe finalul tragic din ”Lacul lebedelor” la ordinul Ministrului Culturii din acea perioadă, Ekaterina Furțeva, cunoscută pentru politicile sale controversate. Așa s-a ajuns ca, pe scena de la Bolșoi, în versiunea lui Grigorovici după Petipa și Ivanov, Odette să nu mai moară în final, ci să trăiască fericită alături de Siegfried. Spectacolul a fost prezentat cu acest final până în anul 2001, când lui Iurii Grigorovici i s-a permis să revină la finalul original.
Autoritatea aproape absolută pe care o avea la Bolșoi nu putea fi pusă în discuție. Totuși, așa cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, stilul lui Grigorovici nu era pe placul tuturor, nici în calitate de coregraf, nici ca director al baletului Teatrului Mare. Treptat, creațiile sale au început să fie considerate prea conservatoare, unii reproșându-i mijloacele limitate de expresie, iar alții politica de alcătuire a repertoriului. Spectacolul ”Ivan cel Groaznic”, prezentat pentru prima dată în 1975, a iscat controverse în rândul intelectualilor, care nu puteau să accepte mesajul baletului în viziunea lui Grigorovici: scopul scuză mijloacele.
În 1982, vedea luminile rampei ultimul balet propriu al lui Iurii Grigorovici, ”Epoca de Aur”. A fost urmat numai de reluări ale baletelor clasice: ”Raymonda”, ”Giselle”, ”Baiadera”, ”Corsarul” și ”Don Quijote”. Începutul anilor ’90 la Bolșoi a fost marcat de intrigi și proteste ale tinerilor balerini care solicitau roluri noi pe care, însă, Grigorovici nu era dispus să le încredințeze lor, colaborând în continuare cu dansatorii săi preferați. Atitudinea sa a determinat săptămânalul german Der Spiegel să publice un articol controversat în care îl acuza pe Grigorovici că ar fi pus monopol asupra baletului de la Teatrul Mare din Moscova. Câțiva ani mai târziu, în 1995, aflând că Ministerul Culturii pregătea numirea unui nou coregraf principal, Iurii Grigorovici și-a dat demisia de la Bolșoi. Plecarea sa a fost urmată de o grevă a balerinilor care îi rămăseseră fideli și care au refuzat să mai intre în scenă în semn de protest față de retragerea forțată a lui Grigorovici.
La Krasnodar, Iurii Grigorovici a pus bazele propriei sale companii de balet, în condiții nu tocmai prielnice: dansatorii proveneau din mai toate școlile de balet din Rusia și nu aveau nivelul de pregătire cu care era el obișnuit, iar Teatrul nu-și permitea o trupă de balet de dimensiunile celor de la Moscova sau Sankt Petersburg. Repertoriul la Krasnodar avea să fie limitat. Grigorovici a montat mai întâi ”Epoca de Aur”, apoi ”Lacul lebedelor” și ”Raymonda”, în multe dintre baletele puse în scenă la Krasnodar păstrând decorurile și costumele semnate de Simon Virsaladze, unul dintre colaboratorii săi apropiați de la Moscova. Cu multe eforturi, în mai puțin de zece ani, compania de balet de la Krasnodar fondată de Iurii Grigorovici și-a câștigat recunoașterea în universul dansului clasic.
Pe lângă activitatea de la Krasnodar, Iurii Grigorovici este invitat să monteze balete în teatre din lumea întreagă, iar Natalia Bessmertnova a fost mâna lui dreaptă, din 1995 până în 2008, când a trecut în eternitate. Între 1974 și 1988, Grigorovici a fost profesor la catedra de coregrafie a Conservatorului de Stat Nikolai Rimski-Korsakov de la Leningrad și șef al catedrei de coregrafie de la Academia de Stat de Balet de la Moscova, începând din 1988.
Iurii Grigorovici și Natalia Bessmertnova
În prezent, Iurii Grigorovici colaborează din nou cu Teatrul Bolșoi, în calitate de maestru coregraf. Cea mai recentă montare a sa la Teatrul Mare din Moscova este baletul ”Legenda dragostei”, reluat la începutul stagiunii 2014-2015.
Creația coregrafică la Teatrul Bolșoi:
Balete originale:
”Floarea de piatră”, de S. Prokofiev (1959)
”Legenda dragostei”, de A. Melikov (1965)
”Spartacus”, de A. Haciaturian (1968)
”Ivan cel Groaznic”, de S. Prokofiev (1975)
”Angara”, de A. Eșpai (1976)
”Romeo și Julieta”, de S. Prokofiev (1979)
”Epoca de Aur”, de D. Șostakovici (1982)
Montări proprii ale baletelor clasice:
”Spărgătorul de nuci”, de P. I. Ceaikovski (1966)
”Frumoasa din pădurea adormită”, de P. I. Ceaikovski (1963, 1973)
”Lacul lebedelor”, de P. I. Ceaikovski (1969, 2001)
”Raymonda”, de A. Glazunov (1984)
”Giselle”, de A. Adam (1987)
”Baiadera”, de L. Minkus (1991)
”Corsarul”, de A. Adam (1994)
”Don Quijote”, de L. Minkus (1994)
Distincții:
Artist emerit (1957)
Artist al poporului (1966, 1973)
Premiul Serghei Diaghilev, decernat de Academia de Dans din Paris (1969)
Premiul Lenin pentru ”Spartacus” (1970)
Ordinul Lenin (1976)
Premiul de Stat pentru ”Angara” (1977)
Premiul Sufletul dansului (Душа танца), din partea publicației ruse Balet (Балет) (2001)
Premiul teatral național Masca de Aur (2003)
Ordinul Meritul pentru Patrie – clasa I (2012)
Premiul Léonide Massine (2013)
(Sursă: RT.com, Bolshoi.ru)
